METANIILE IN POSTUL MARE. Ce semnifica? De ce e nevoie sa implicam si trupul in rugaciunea de pocainta?


 În Postul Mare întreaga Biserică se pocăieşte.

 

Noi deosebim între metanie și închinăciune, dar să ştiţi că, mai înainte, şi în cărţile Părinţilor şi în cărţile de tipic, amândouă sunt metanii. Doar că metania aceasta propriu-zisă pe care o facem noi și pe care o ştim se numeşte metanie mare, adică atunci când ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci şi ne aplecăm cu tot trupul până la pământ, până ce fruntea atinge pământul şi îngenunchem și ne ridicăm; aceasta este metania mare sau metania, cum o ştim în general, iar închinăciunea este numită metanie mică. Ea se poate face în două feluri. O tradiţie vine de la greci şi o tradiţie vine din spaţiul slav. Se poate face făcând semnul Sfintei Cruci şi apoi aplecându-ne cu mâna dreaptă până aproape de pământ – aşa fac ruşii – iar în spaţiul grecesc întâi ne aplecăm cu mâna la pământ, ne ridicăm şi apoi facem semnul Sfintei Cruci.

Prin închinăciune, și prin metanie, şi chiar prin statul în genunchi arătăm faţă de Dumnezeu semnul supunerii. Dumnezeu vrea să ne facă mai mult decât robi, El vrea să fim fii ai Săi. Dar, înainte de a avea noi conştiinţa de fii, este bine să nu uităm că suntem creaturi şi Dumnezeu este Creatorul, că noi suntem limitaţi şi nu putem să facem toate cele pe care le poate face Dumnezeu, că viaţa noastră atârnă de El, ca şi sănătatea noastră, ca şi reuşita noastră, ca şi moartea noastră. Nu depind de noi, ci depind de Dumnezeu. Şi atunci este bine să facem gesturi din acestea prin care Îi arătăm lui Dumnezeu că suntem creaturi, că suntem încă slugi, că avem conştiinţa de robi. Dumnezeu poate să ne dea multe daruri și e mai bine ca Dumnezeu să ne privească ca pe nişte fii ai Săi, dar noi încă să ne socotim robi ai Săi.

Metania, mai ales cea mare, mai arată ceva, mult mai adânc. Când facem metanie mare simbolizăm, printr-un gest al trupului, căderea noastră în păcat şi ridicarea noastră. Atunci când cădem în genunchi şi cu fruntea atingem pământul recunoaştem şi prin trup că, prin păcatele pe care le-am făcut noi, nu mai suntem vrednici să stăm drept, să stă demn, ci că ne-am făcut, aşa cum zice în Psaltire: Omul în cinste fiind, n-a priceput. S-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi asemenea lor s-a făcut.

Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Casian subliniază lucrul acesta, că, atunci când facem metanii, nu-i prea bine să rămânem mult timp cu capul în jos ci imediat să ne ridicăm şi să ne ridicăm în picioare, să nu facem metaniile numai din genunchi, ci să ne ridicăm în picioare pentru a arăta prin ridicarea trupului că noi vrem să ne ridicăm din păcat, că vrem să fim aşa cum am fost la început, că vrem să ne împlinim misiunea noastră pe care Dumnezeu ne-a pus-o de când ne-a plăsmuit. Care e misiunea aceasta? Să fim împăraţi şi preoţi în creaţia Lui. Dumnezeu pe toate le-a făcut pentru om, nu pentru El! Şi, când le-a făcut pe toate şi a fost totul gata, l-a pus pe om ca împărat şi ca preot. De aceea stăm în picioare, pentru că numai când stai în picioare poţi să vezi deodată şi pământul şi cerul. Şi, prin misiunea noastră de oameni, cu ajutorul lui Dumnezeu ne sfinţim și ne înduhovnicim. Asta trebuie să facem, să unim pământul cu cerul şi demni să stăm în faţa lui Dumnezeu.